Vine din nou crăciunul şi suntem bombardaţi la tot pasul de lucruri ieftine şi atrăgătoare în acelaşi timp care au ajuns să facă parte din decor fără să aibă vre-o legătură cu acesta. O mulţime de lucruri  s-au schimbat de-a lungul timpului încât până şi inexistentul moş crăciun şi-a schimbat în unele cazuri culoarea care l-a consacrat şi chiar şi sexul. Pe vremuri brazii pe care îi puneam în case ca semn a nu ştiu ce (nici noi nu eram siguri de semnificaţie dar îi împodobeam oricum) erau verzi, astăzi nu mai eşti aşa de sigur de asta. Pe vremuri oamenii isterici de febra cumpărăturilor de crăciun goleau la propriu alimentarele care etalau câteva zeci de produse; astăzi sunt epuizate miile de produse oferite cu generozitate de hipermarketuri. Tot în alte vremuri mergeam să colindăm pe frig şi zăpadă, iar azi cel mult pe noroi. Oare ce nu s-a schimbat? Aproape nimic. Până şi unele colinzi au căpătat accente de manele. Iar dacă privim la noi, la modul în care simţim sărbătorile de iarnă şi intrăm în atmosfera  acestora (în comparaţie cu vremurile trecute), realizăm că până şi noi ne-am schimbat. Am ajuns să nu putem concepe sărbătoarea crăciunului altfel decât ca pe o perioadă a abundenţei şi a prosperităţii cu care nu ne mai întâlnim în decursul anului, având în vedere veniturile mai mari dar şi reducerile mai generoase. Şi asta deşi spiritul crăciunului ar trebui să însemne reproducerea în noi a caracterului celui ce din dragoste pentru noi, măcar că era bogat, s-a făcut sărac! Multe dintre mesajele înălţătoare de odinioară rostite în preajma sărbătorii întrupării domnului  s-au transformat în trecerea în revistă a unor legende şi mituri privitoare la magi, proprietarul ieslei din betleem, legendarul crăciun sau chiar...moşii lunii decembrie. De fapt această sărbătoare cu implicaţii profund cristocentrice s-a transformat treptat în una anonimă aşa că ne întrebăm nedumeriţi (şi pe bună dreptate) : „ cine eşti dumneata domnule x-mas?” Şi ce s-a întâmplat cu cristosul născut în ieslea betleemului?                 Poate că pentru mulţi prezenţa domnului isus a devenit inoportună în cadrul acestei sărbători încât au ajuns în dilema care l-a frământat odinioară şi pe pilat : „ ce să fac cu isus care se numeşte cristos?” ( matei 27:22). Dacă tot susţinem că celebrăm „sărbătorile domnului” ar trebui să o facem într-un mod care         să-l onoreze pe dumnezeu sau....să nu o facem deloc. Mesajul lui dumnezeu de crăciun nu s-a schimbat în decursul mileniilor care s-au scurs de când a fost rostit prima dată. Nu ar trebui deci să-l alterăm sau să-l înlocuim noi  cu tradiţii frumos cosmetizate sau cu o agitaţie stearpă şi sterilă care ne fură semnificaţia şi bucuria crăciunului. Dacă vom face  linişte în sufletele noastre vom putea şi astăzi să auzim cu aceeaşi claritate şi acurateţe vocea lui dumnezeu : „ astăzi în cetatea lui david vi s-a născut un mântuitor care este cristos domnul!” (luca 2:11). 

        Şi pentru a demonta tradiţiile inutile care au fost asociate cu această sărbătoare în decursul timpului am ales să ataşez o poezie compusă de fratele păstor ioan giura intitulată :

Moşii la creştini

 
Suntem bogaţi cu-atâţia moşi
Din file de legende scoşi:
Moş nicolae, moş crăciun;
Chiar moş gerilă, moş ajun.


Mai nou, avem şi crăciuniţe,
Dar nu sunt babe, ci fetiţe
Puţin mai mari şi... Zâmbitoare...
Aceasta-i sărbătoarea, oare?


Ne-am săturat de-atâţia moşi!
Vrem un copil cu ochi duioşi,
Cu zâmbet cald şi luminos...
Pe cel din iesle: pe cristos.


Lăsaţi-l pe mântuitorul
Să îl cunoască iar poporul,
Căci sufletele vinovate,
Nu moşii iartă de păcate!


Lăsaţi-ni-l pe copilaş:
E-aşa senin şi drăgălaş!
Nu vrem cu moşii să murim;
Noi vrem în cer cu el să fim.


                                                                                                                        Daniel Ciobanu



 

„ A pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei…” Eclesiastul 3:11

         Luînd în considerare caracterul vremelnic al vieţii noastre terestre, este evidentă nevoia de a ne clădi viaţa pe lucrurile care sunt importante din perspectiva veşniciei. Suntem conştienţi de caracterul tranzitoriu al vieţii noastre, de faptul că aici nu ne vom bucura niciodată de un domiciliu permanent, ci doar de o viză de reşedinţă temporară fiind angajaţi în căutarea „cetăţii cu temelii tari” (Evrei 11:10). Asta înseamnă că viaţa constituie o continuă mutare, iar noi avem nevoie de acele accesorii care ne vor înlesni următoarea mutare şi stabilirea la următorul domiciliu. Actorul de comedie Jerry Seinfeld rezuma acest adevăr în următoarele cuvinte : „ Eu consider că dacă viaţa se reduce la un singur lucru esenţial, acela este mutarea. A trăi înseamnă a te muta dintr-un loc în altul. Din păcate, acest lucru înseamnă că pentru tot restul vieţii noastre vom fi în căutarea unor cutii. Când te afli într-o continuă mutare, întreaga ta lume se rezumă la nişte cutii. Numai la ele îţi stă gândul : „ Cutii, unde sunt cutiile?” Cutreieri străzile întruna intrând şi ieşind din magazine : „ Aveţi cutii aici? Nu aţi văzut cumva nişte cutii? ” Sau, dacă te duci la o înmormântare, toţi din jurul tău jelesc, plâng, iar tu te uiţi la sicriu : „ Ce cutie frumoasă. Ştie cineva de unde şi-a cumpărat-o acest om? Când termină el cu ea oare n-aş putea s-o iau eu?” Ceea ce vreau să spun este că asta înseamnă de fapt moartea : ultima mutare majoră din viaţa ta, şi sicriul este acea cutie extraordinară şi perfectă pe care ai căutat-o toată viaţa ta.” Chiar dacă argumentaţia lui Jerry Seinfeld este realistă, ea nu scoate în evidenţă semnificaţia existenţei noastre, ci doar deşertăciunea acesteia. Concepţia fatalistă despre lume şi viaţă descrie existenţa noastră pământească ca pe un joc, precum şi necesitatea de a juca cu cărţile care ne-au căzut la împărţeală, însă dincolo de acestă filozofie omenească trebuie să înţelegem faptul că fiecare decizie, atitudine şi faptă pe care o săvârşim în această viaţă loveşte o coardă care va vibra în eternitate. Poate că privind doar la ceea ce se întâmplă „ sub soare” suntem îndreptăţiţi să afirmăm că    „ totul este deşertăciune” însă Biblia ne oferă o perspectivă mult mai amplă asupra realităţii şi ne motivează să ne trăim viaţa aici şi acum în lumina eternităţii. Cuvântul lui Dumnezeu pentru tine astăzi este : Ai fost creat să trăieşti veşnic !

       „Atunci Petru s-a apropiat de El şi i-a zis: „ Doamne,de câte ori să iert pe fratele meu când va păcătui împotriva mea? Până la şapte ori?” Isus i-a zis: „ Eu nu-ţi zic până la şapte ori ci până la şaptezeci de ori câte şapte!” Matei 18: 21,22.

    Cu siguranţă că şi noi am fost frământaţi ca şi Petru de această întrebare, şi la fel de nedumeriţi ca şi el de răspunsul Domnului. Poate că în acel moment Petru s-a îndoit de capacitatea Domnului Isus de a opera cu tabla înmulţirii, iar în mintea lui s-o fi născut întrebarea : „ Doamne tu ştii cât face şaptezeci ori şapte?” Cu siguranţă că Domnul ştie, şi mai ştie şi faptul că disponibilitatea noastră de a acorda iertare reprezintă testul statutului nostru moral şi spiritual, demonstrând dacă suntem cu adevărat creştini sau nu. Aşa cum am învăţat din experienţele personale, nimic nu istoveşte sufletul mai mult decât un spirit neiertător – produsul otrăvitor al durerii şi mândriei care doreşte răzbunare sub pretextul dreptăţii. Pe paginile Scripturii ne întâlnim cuLameh, un descendent al lui Cain, unul dintre fiii lui Adam.     Când Cain l-a ucis pe fratele său Abel, Dumnezeu a pus un semn asupra lui, spunând că oricine îl va ucide pe Cain va plăti de şapte ori. Într-o zi cineva l-a rănit pe Lameh, iar acesta a cedat în faţa resentimentrlor, l-a ucis pe cel vinovat şi a spus „ Am omorât un om pentru rana mea ... Cain va fi răzbunat de şapte ori, iar Lameh de şaptezeci de ori câte şapte.”  Geneza 4: 23,24. Lameh a considerat că decizia şi atitudinea lui au fost perfect justificate. Cel care i-a făcut rău a plătit. Filozofia lui Lameh a fost simplă : Dacă mă loveşti, şi eu te lovesc. Şi nu doar o dată, ci de şaptezeci de ori câte şapte. Duhul răzbunării nu este niciodată mulţumit. Asemenea lui Lameh,Petru a fost şi el probabil rănit de cineva apropiat lui, şi acest lucru nu s-a întâmplat doar o dată. Aşa că el s-a dus la Domnul Isus şi l-a întrebat : „ De câte ori să iert pe fratele meu? De şapte ori?” Având în vedere faptul că scrierile rabinice prevedeau că cel prejudiciat sau nedreptăţit era dator să acorde iertarea de trei ori, Petru şi-a imaginat că este extrem de generos, şi se aştepta ca Domnul Isus să-l bată pe umăr şi să-l felicite. Cu siguranţă că nu a fost mulţumit atunci când Domnul i-a dezumflat „eul” spunându-i că trebuie să-l ierte pe cel ce i-a greşit de şaptezeci de ori câte şapte. De unde a luat Domnul Isus acest număr? Din Vechiul Testament. El a ales numărul cu bună ştiinţă. Domnul Isus cunoştea filozofia lui Lameh aşa că îi spune ucenicului său : „ Petre, poţi adopta filozofia lui Lameh şi să dai curs răzbunării, sau mă poţi urma pe mine alegând să ierţi nelimitat şi necondiţionat, dar nu le poţi face pe amândouă!”
                                                                                                                                        Daniel Ciobanu